Speranța Banatului ortodox stă într-un om DIN Bihor. Nu DE Bihor.

Vine timpul să se aleagă mitropolit ortodox nou în Banat. Erau 11 nume de ierarhi de cernut, „mitropolitabili”, în BOR (Biserica Ortodoxă Română). S-au ales deja trei. Mai poate interveni un nume, la Sinod, ducând candidații la patru. Sau, poate, nu. Pentru că până și ultimul nume intrat pe lista scurtă a apărut cu mari scremeri. Dintre cei poate patru, poate trei, unul va urca pe scaunul mitropolitului Nicolae Corneanu, cel atât de mult iubit în Banat. Și nu-i va fi ușor. Să vedem, împreună, cine ar fi cel mai potrivit pentru bănățeni.

Îi avem pe mai tinerii ierarhi Sofronie Drincec, dinspre Oradea, și Lucian Mic, dinspre Caransebeș, și pe arhiepiscopul de mai multă vreme tânăr, Ioan Selejan, dinspre Mircurea Ciuc. Cum, la Adunarea Eparhială din Timișoara, ce a decis al treilea nume al listei, patriarhul s-a opus adăugării numelui nou (dar, din fericire, după un pui de scandal, Adunarea n-a ținut cont de asta), poate în decembrie nu va apărea încă un candidat. Să vedem, însă, cum stă treaba cu cei trei de pe lista scurtă de până acum.

Oferte din Oradea și Caransebeș

Nici PS Drincec, nici PS Mic n-au reușit (și nici nu și-au dorit) să treacă neobservați în Banat, în ultimii ani. C-or fi acestea cu plus sau cu minus, vom vedea împreună. Adăugând, desigur, celor ce nu s-a dorit a fi spuse dinspre ei cele pe care le știm noi că trebuie spuse. Măcar o parte, deocamdată. Și să adăugăm și datele noi, inedite chiar, aș spune, despre un ierarh mai puțin cunoscut pe la noi – ÎPS Selejan.

Nu este cea mai fericită comparație aceea cu o „confruntare electorală” aceasta la care i-am invitat pe cei trei ierarhi. Pentru că… în lumea laică, un candidat are în spate un partid și-l animă propria sa voință de a cuceri un scaun. În lumea bisericească ajungi pe lista scurtă conform dorințelor colegilor tăi și… este puțintel mai penibil să-ți fi început expunerea penelor de păun înainte de a te fi poftit cineva să spui ceva – chiar înainte de moartea celui al cărui loc îl râvnești – așa cum s-a întâmplat și legat de scaunul de mitropolit al Banatului.

Și totuși, să tratăm și această alegere ca și când n-am ști că presa a vuit legat de peșcheșurile trimise la București de PS Drincec, ca și cum n-am fi văzut chiolhanurile de măgulire a confraților realizate de PS Mic. Ca și cum nu am ști gravele carențe de comunicare din Eparhia Ortodoxă de Oradea sau faptul că moartea mitropolitului Nicolae a fost anunțată din Eparhia Ortodoxă de Caransebeș, cu o săptămână înainte de a se întâmpla – și, probabil, nu de portar. Să trecem cu vederea pidosniciile, în gând și în faptă, ce animă băieții și…

Adică nu. Măcar așa, de „v-am spus eu?”, să aducem aminte, acum, deocamdată atât: un pasaj dintr-un interviu cu ÎPSS Nicolae Corneanu, de acum câțiva ani, publicat în Timpolis. Vă asigur că mitropolitul știa despre ce vorbesc.

„Este Banatul, totuși, într-atâta de cosmopolitan ca, atunci când nu veți mai fi, să accepte, poate, un ierarh pus pe căpătuire materială sau unul homosexual ca și mitropolit? Am ajuns deja aici?

– Eu personal cred – nu pot anticipa – cred că, pe de o parte, Dumnezeu va avea grijă să nu ajungă oricine la funcția pe care o dețin eu în prezent. Dar cred că și oamenii vor fi destul de raționali pentru a promova un om cu cât de cât destule calități sufletești și intelectuale.”

*

Am sunat zilele acestea, având câteva întrebări pregătite pentru desțelenire, la toți cei trei ierarhi ortodocși aflați pe lista scurtă. Întrebări de start, urmând ca interviurile, în caz că vor avea loc, să curgă în funcție de disponibilitatea, temerile, apăsările sau semnele de altă natură date de fiecare dintre interlocutori. Adică tot un fel de „interviu electoral” – pentru că, în zilele de azi, e bine ca cei ce trebuie prețăluiți să fie judecați și în funcție de „prestația” lor publică.

Veți spune că nu oamenii decid, ci Sinodul BOR. Da, dar Sinodul acela e format din votanți, care e bine să afle și părerea bănățenilor. Care bănățeni e bine să și-o formeze după niște răspunsuri logice, văzându-se ce se cerne și ce rămâne în sită la fiecare candidat.

PS Sofronie Drincec nu mi-a răspuns la telefon. Ce e drept, nu răspunde nici patriarhului, uneori. Iar cei din jurul lui nu au voie să țină telefoane pe-aproape. La acestea adăugându-se o mie de alte carențe de comunicare din eparhia sa, vizând atât oamenii de „legătură cu media” (în fapt, o pavăză de apărat episcopul) dar și legătura dintre episcop și oamenii săi. Păcat. Voiam să-l întreb ce ar aduce nou în Banat, de ar fi să ne fie trimis plocon.

Și, ca să vizez lucrurile pe care le știu personal neașezate la curtea sa, aș fi vrut să știu cum și-ar închipui că ar conduce o mitropolie, când într-o episcopie nu poate, nu vrea sau nu știe să pună ordine, nici până acum neauzindu-se de absolut nimic în urma dezvăluirilor pe care Oradea Press le-a făcut, cum că protopopul său de Oradea a turnat la Securitate colegi preoți. Cum niște organe s-au pierdut și nu au fost folosite pentru transplant din cauză că medicul-episcop Drincec nu și-a educat popii referitor la deciziile BOR pe linie – la care ierarhul n-a făcut, în epocă, decât să ridice din umeri și să-mi spună suav: „N-am știut”. Deși nici după aceea nu s-a întâmplat absolut nimic referitor la această sub-crimă. Cum s-ar gândi la o bună vecinătate cu ierarhii romano-catolic și greco-catolic de aici când pe colegul său, episcopul Virgil Bercea, nu-l scoate din ponegreli în fața edililor orădeni, când are prilejul și cum, de când cu aproape-caterisirea sa, „cuvântul cu E”, „ecumenismul”, nu mai e pomenit la curtea sa decât în șoaptă și ca bau-bau. Desigur, și altele, dar acestea ar fi fost pentru desțelenire. Păcat.

Apoi l-am sunat pe PS Lucian Mic, care, pe moment, nu a putut răspunde, dar cu care m-am auzit mai târziu. A avut bunăvoința de a schimba câteva replici, întrebându-l dacă dorește să participe la demersul publicației noastre, referitor la prezentarea celor trei candidați la scaunul de mitropolit al Banatului. Episcopul a fost amabil, mi-a mulțumit pentru idee, a spus că nu poate da declarații și că vom discuta după Sinod, în funcție de rezultate, dar că nădăjduiește că vom fi împreună. Regret dar nu am putut întoarce amabilitatea…

Pe lângă lucruri mai mult sau mai puțin știute deja, pe care le mai adusesem pe tapet în ani, aș fi vrut să îl întreb de e conștient de schimbarea sa de care vorbesc toți catolicii din Banat, atunci când este amintit numele lui – cum arăta deschidere atunci când era la Timișoara și cum acest lucru s-a transformat în… altceva… după ce a ajuns la Caransebeș. Mai ales că însușirile cameleonice nu ar fi primul lucru pe care bănățenii l-ar aprecia…

Așadar, PS Drincec, ca de obicei, opac la comunicare. PS Mic a lunecat dar a avut amabilitate – ceea ce e notabil. Am încercat și la ÎPS Ioan Selejan, cel pe care îl știam cel mai puțin, după doar două minute discutate în public, la Bodrog, și altele vreo două la telefon, în ziua cu ajungerea sa pe lista bănățenilor. Dar, pentru prima oară după o droaie de timp, ce a urmat nici măcar nu mai are nevoie de sintetizare sau de „traducere”. Pentru că vorbește de la sine. Și ajută, cred eu, la a stabili cine e „câștigătorul la puncte”.

ÎPS Ioan a muncit în Banat ca să poată urma școala

– Discursul dumneavoastră în Secuime a fost unul constant naționalist – justificat sau nu, nu am idee. Credeți că îl veți putea adapta cu bine la realitatea multietnică și multiconfesională a Banatului, de veți ajunge mitropolit aici?

– Mai întâi aș vrea să vă mărturisesc contextul în care eu am venit aici întrucât episcopia aceasta a fost creată pentru păstrarea identității noastre. După 1989 s-a produs un adevărat exod al profesorilor, de aici, școlile au fost separate. Sfântul Sinod a gândit realizarea acestei eparhii pentru protejarea identății românilor din zonă. Eu v-aș întreba pe dumneavoastră – am văzut că românii de aici vorbeau doar cu Dumnezeu în limba română – ar fi trebuit să introduc limba maghiară și în biserică, așa cum s-a introdus în unele instituții?… Ar trebui să facem o distincție între naționalist și naționalism. Am cumpărat patru kilometri de tricolor anul ăsta, am făcut un drapel de 150 de metri și am scris un mesaj pentru frații din Basarabia – eu cred că sunt lucruri pozitive și nu am făcut ceva împotriva naționalităților de aici. De 24 ani trăiesc departe de țară – 4 ani în occident și 20 de ani, deși în țara mea, sunt oarecum minoritar așa că modul meu de conviețuire cu alte minorități e o experiență de peste 24 de ani. Ce cred eu că e în Banat unde lucrurile sunt mult mai așezate decât în alte părți… În Banat se poate deja vorbi de o așezare a lucrurilor. Acolo sunt mai multe etnii decât aici în Județele Harghita și Covasna însă acolo celelalte etnii sunt minoritare și avem și acolo un lucru foarte important – sunt creștini. Avem o bază creștină de dialog cât se poate de bună – nu ar fi o problemă a trăi acolo, românii sunt majoritari și știu cum e să îl respecți pe cel de lângă tine. Trăind aici, ca minoritar, știu cât de important este să-l respecți și pe cel ce e minoritar în comunitatea de lângă tine. De voi ajunge într-un spațiu unde voi fi eu majoritar, știu să-i respect pe ceilalți.

– În Săptămâna ecumenică de rugăciune a creștinilor, noi, în Timișoara, am avut alături de ortodocși pe catolici, pe reformați, evanghelici, neoprotestanți și, mereu, invitați și onorând invitațiile, și pe mozaici. Ați schimba ceva la acest lucru?

– Cât am fost mai bine de patru ani la studii la Ierusalim, eram la un institut biblic – acolo eram 20 de studenți din 20 de țări ale lumii, de confesiuni diferite.

– Deci aveați o perpetuă săptămână ecumenică.

– Pot să vă spun că, la ora actuală, cunosc teologi de pe fiecare continent al lumii, o legătură bazată pe respect, fiecare fără a-și dilua credința în alte curente. Am participat la multe conferințe, în străinătate, unde erau mai mulți decât cei de care vorbiți dumneavoastră aici, și mai diferiți de sfera oarecum creștină – am fotografii împreună cu călugări budiști ce prezintă și ei credința pe care o au – nu se pune această problemă ci m-aș bucura dacă toate aceste culte ar trăi într-o unitate de acțiune mai ales pe scară socială – peste tot se găsesc oameni, în suferință și necazuri. La ușa casei mele, la Miercurea Ciuc, bat mai mult străinii de confesiune, vin oameni săraci cu sufertașe, și niciodată n-am spus „să dați numai la români”, dimpotrivă. Am ajutat foarte mult grădințele, cei de acolo m-au întrebat de „aceasta este pentru români” și am spus „cum să dăm la unii și ceilalți să nu aibă părtășie?” Niciodată nu am făcut această discriminare pentru că sărăcia e fără frontiere… Nu privesc ființa umană dintr-o îngustime de-aceasta accentuată…

Banatul are un tezaur foarte mare și segregările nu cred că plac lui Dumnezeu. Aș dori o bună colaborare cu toate cultele de acolo. Pe problemele practice de viață. Dincolo de doctrinar, suntem pe același tărâm. În contextele de asistență socială nu există că la acesta nu-i dăm că e reformat, iar ăsta e ortodox. Lui Dumnezeu îi place să trăim în diversitatea aceasta, dar împreună, înțelegându-ne.

– Sunteți atât de puțin cunoscut în Banat. Cum ați perceput dumneavoastră Banatul, în timp, fiind, totuși, de aproape de noi, din Bihor?

– Încă din fragedă pruncie am avut contact cu populația, cu oamenii, cu felul de a fi al bănățenilor. Tatăl meu povestea cum veneau oameni din părțile Banatului în părțile noastre, ale Bihorului, căutând feciorași din zona de munte, și îi luau să muncească prin părțile locului. Și tatăl meu, trăgându-ne dintr-o familie fără pământ foarte mult, a mers în părțile Banatului, și îmi povestea cum sunt oamenii, terenul, producția – tot ce putea să povestească unui copil despre cum și-a petrecut tinerețea. Așa se povestea în casa noastră. A fost o transmitere din generație în generație. Acolo se găseau locuri de muncă, era nevoie de bani. Eu m-am întreținut în toată perioada liceului, lucram în vacanțe, strângeam acești bănișori și toamna nu mai plecam la părinți ci direct la școală și-mi cumpăram uniforma, caietele și tot ce-mi trebuia. Pe măsură ce am intrat și eu în ale școlii, în contact cu cultura, civilizația, învățam despre istoria și toate cele ale Banatului. Nu am studiat în mod special istoria Banatului dar cu această parte de țară a fost primul contact, când am ieșit din depresiunea Beiușului. Încă din perioada liceului, toate vacanțele, de elev și student, mi le-am petrecut în spațiul bănățean, lucrând pe diverse șantiere din Banat, unde puteam să-mi câștig bani pentru o bucată de pâine, pentru cărți și haine – la Oțelu Roșu, Băuțar, Zăvoi, Teregova. Duminica coboram în sate și cântam la strană alături de cântărețul din biserica respectivă. Apoi am fost recrutat și am făcut o parte din stagiul meu militar în Timișoara și apoi Lugoj, la unitatea militară de acolo.

– Înalt Prea Sfințite părinte arhiepiscop, v-am văzut la Arad cu un singur engolpion, și acela de lemn, la gât. Aveți încredere că doar rugăciunea poate pune pe toți candidații la locul cuvenit lor?

– Întrucât am felul meu de a fi, după viața omului de a țară, cum au fost părinții mei, am rămas cu… știu eu… cu această stare de suflet, cu ce s-a întâmâplat în epoca primară – eu am studiat perioada primară a creștinismului când se punea mai mult accent pe starea sufletească. Engolpioanele au apărut mult mai târziu. Am iubit viața mănăstirească unde cumpătarea e la cinste. Engolpionul acela de lemn e o cinstire – și Iisus a fost răstingint tot pe lemn. Studiind, mereu încerc să cobor aceste 2000 de trepte ale istoriei creștine, să mă adăp, să viu cât mai aproape de viața mucenicilor din acea perioadă. Nu condamn pe nimeni ce poartă alte engolpioane. Și eu am. Nu de aur sau de argint dar parcă nu mă simt în largul meu când văd oameni cu atâtea probleme în societate iar eu să apar cu engolpioane de aur… Starea mea e să fiu inimă lângă inimă cu acești oameni, cei lângă care trăiesc sunt semeni ai mei și nu aș vrea să apar împodobit peste cum e un om ce îi slujește pe Hristos și pe semenii săi. Eu nu port însemnele de episcop decât când merg la biserică – peste săptămână sunt pe aceeași brazdă cu oamenii mei – duminica este demnitatea episcopului. Eu în viața mea nu mi-am cumpărat nici un engolpion, le prefer pe cele care transpar prin ele, caut această sfântă simplitate pe care o cere Iisus Hristos.

Bisericile au așteptat pentru ca o familie grea să aibă casă!

– Se potrivește numai bine următoarea întrebare. De ar veni cineva cu o mare sumă de bani la dumneavoastră și ați avea de ales între poleirea unei turle de biserică în care nu intră apa și repararea acoperișului unui spital în care intră, ce ați alege? Și ce ați da acum ca răspuns, știind că acesta va rămâne scris peste ani și, deci, se va putea face referire la el?

Dacă v-aș răspunde direct, poate că cineva ar spune că sunt mândru sau încerc să dau răspunsuri colorate. Vă dau câteva exemple din care ar rezulta răspunsul la întrebarea dumneavoastră. În una din zile, un preot al meu a zis că a găsit o familie formată din doi părinți și cinci copii, ce trăiau într-o baracă de lemn de trei pe trei metri. Din cei cinci copii, patru erau la școală și trei erau premianți. Am întrebat de ce nu e și al patrulea dar el era doar pe clasa întâi. Am mers acolo, am văzut situația. Am oprit imediat lucrările la două biserici pe care le aveam în construcție și, cu călugări, cu călugărițe, cu toți am mers acolo și, în trei zile, am ridicat o casă cu trei camere pentru familie, și, în a patra zi, ieșea deja fumul pe hornul casei. Așa m-am raportat întotdeauna la semeni. Nu demult am primit o scrisoare de la un medic de la un spital din zonă – voia să-l ajut cu niște bani pentru un aparat pentru susținerea vieții noilor născuți. Nu l-am cunoscut niciodată pe medic dar, în o săptămână, am direcționat aparatul spre spital și am primit o scrisoare de mulțumire. La fiecare instituție sunt necesități dar în acea primă scrisoare era vorba de controlul vieții unor nou născuți și au căzut toate listele de priorități. Acesta aș vrea să fie răspunsul: faptele. Eu vă spun ce am făcut – că fiecare ar purea răspunde că „ar face”. De asemenea, în una din zile am făcut rost de 10 aparate de dializă și le-am adus în această zonă. Afecțiunea mea pentru bolnavi e cu totul deosebită. Și zilele trecute a venit la mine directoarea unui spital ce voia ajutor pentru procurarea unor instrumente și, poate, până la sfârșitul anului mișcăm și acolo niște probleme. Am adus în această parte de țară și un litotritor – de spart calculii, pietrele. Nu aș vrea să fie de laudă lucrurile acestea – sunt doar fapte.

– Înalt Prea Sfinția Voastră, una din primele dăți când am auzit despre dumneavoastră a fost de la un amic ce are transplant de rinichi, din zona unde sunteți ierarh, și care a fost ajutat de dumneavoastră. Înțeleg că ați mai sprijinit și alte persoane să poată să-și continue viața, chiar și când era nevoie de un transplant. Ce părere aveți despre donarea de organe? De ce unii ierarhi nu sprijină lucrul acesta sau doar se prefac că o fac?

– Acum niște ani, când s-a făcut primul transplant de inimă din România, de către doctorul Brădișteanu…

– În 24 octombrie 1999, la Spitalul Floreasca…

– Da… Am fost sunat de redacția de știri a TVR 1 și m-au rugat să intervin în emisiune. Mi-au spus cele petrecute cu transplantul și că întrebarea va fi cam așa: „v-am ruga să spuneți cum vede un om al bisericii acest lucru, știindu-se că el a fost multă vreme un tabu și pentru biserică și pentru persoane”. Nu mi-a fost ușor să accept acest lucru, mai ales că era în direct, la câteva ore după acel transplant. Brădișteanu era în studiou, eu – la telefon, nu mi-a fost ușor să accept această provocare știind că până în momentul acela biserica noastră nu avea o poziție oficială despre transplant. La întrebarea „ce părere am despre acest eveniment” am răspuns în felul următor: „Hristos nu numai o parte din trupul său l-a jertfit pe cruce pentru noi ci întreg trupul său l-a dat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Concluzia e firească – cu atât mai mult noi, în situații legale, e bine să sprijinim pe aproapele nostru. Chiar și donarea aceasta de sânge – chiar de sângele nu e un organ din noi – e o parte din noi și de aceea și donarea de sânge se înscrie pe linia aceasta, întrucâtva.” Deci, iată, așa am răspuns eu atunci. Și apoi m-am adresat doctorului. I-am spus: „Domnule doctor, vă rog să vă arătați mâinile să le vadă o țară întreagă – aceste mâini binecuvântate de Dumnezeu, ce au dat înapoi viață” – și, pe tot ecranul, au apărut mâinile lui. Mâinile sunt mișcate de știința și învățătura lui dar… mulți oameni, după ce sunt vindecați, nu îi sărută fruntea ci mâinile, căci știu că mîinile i-au făcut sănătoși. I-am mai spus să-i transmită pacientului lui…

– Paul Corjăuțanu…

Da, Paul îl chema – că ne rugăm pentru sănătatea lui și, oricând, îi ofer un spațiu de cazare aici în munți. Iată, așadar, cele trei elemente ale transplantului – partea teologică a jertfei lui Hristos, respectul față de știința medicală și partea aceasta de întrajutorare a semenilor. A bunului samaritean ce poartă de grijă celui în nevoie. Spuneați de rinichi – într-adevăr, am ajutat mai multe persoane ce au fost în situația nevoii unui transplant de rinichi – i-am ajutat financiar pentru a-și putea susține familia după ce au suferit această operație, i-am îndrumat spre medici, clinici universitare, le-am arătat drumul și m-am gândit la familiile lor. Un bărbat ce e stâlpul casei și ajunge la spital aduce și familia în o situație delicată, până se însănătoșește. Printre cei ajutați a fost un călugăr de la o mănăstire de la noi – am întrebat la o clinică, doctorul de acolo nu a spus „păi eu nu fac transplant decât la o categorie sau alta” și, când a sunat ceasul compatibilității, peste vreo trei luni, s-a făcut transplantul.

– E o mare încercare pentru cei ce așteaptă – la a câta chemare a primit un organ călugărul dumneavoastră?

– La a treia chemare s-a potrivit. Cel de unde a venit organul era chiar din părțile mele. Acest călugăr e prezent la slujbe. Am un respect cu totul deosebit față de medici – de multe ori le spun călugărilor că avem de învățat de la acești îngeri în alb ce nu întreabă de vine un om în accident, chiar de vine băut, ei nu spun că nu merită ajutor. Așa trebuie să fie și noi – la orice om care vine cu of-ul lui, din orice stare socială, trebuie dat sfatul cel bun pentru vindeacarea sufletească pentru că doctorii le vindecă pe cele trupești, noi – rănile sufletești.

Sfat pentru călugării nemțeni ce subminează transplantul: „iubire și mai puțină judecată”

– De curând a apărut știrea că niște călugări ortodocși din Neamț cer ca oragnele de la ortodocși să fie folosite doar pentru transplant pentru ortodocși. Cum comentați?

– Nu agreez această opinie pentru că avem exemplul dat de mântuitor, în Evanghelie, cu samariteanul milostiv – îl ajută. Chiar de nu i-a dat un organ al Lui, i-a dat sufletul Lui. Nu putem rămâne a discuta pe o frecvență atât de îngustă. Ce s-ar întâmpla de un ortodox s-ar duce să lucreze într-o țară în Asia, Africa, în lumea musulmană? Acolo ar avea nevoie urgentă de o transfuzie de sânge. Ar spune acolo ortodoxul „păi mie să-mi aduceți sânge din România”? Trebuie să vedem lucrurile mult mai deschis. Toți pământenii suntem frați. Apostolii așa s-au adresat popoarelor încreștinale, Pavel le spune romanilor „fraților”. Le scrie epistole și scrie „fraților”. Eu zic că am depășit felul acesta de a gândi, foarte îngust. Cine este semenul meu? Nu agreez aceste idei – cred că s-ar realiza chiar o mai mare apropiere între oameni, așa. În societate ei sunt ca moleculele din un organism viu. Cum nu s-ar duce cineva în genunchi și în Italia, de cineva de acolo i-a salvat copilul, să mulțumească? E nevoie de iubire și mai puțină judecată. Noi avem sfinți care s-au rugat și pentru animale, pustnici ce s-au întâlnit în pustie cu animale sălbatice și veneau la chilia lor rănite și le vindecau și rămâneau călugărilor respectivi, mulțumind pentru binefacere. În pateric avem cazuri – un urs care, după ce a murit călugărul, a dormit nopți întregi pe mormântul celui care l-a ajutat. Trebuie să lăsăm din inima noastră să curgă dragostea spre tot ce a creat Dumnezeu.

Colegii dumneavoastră de ce nu gândesc așa?

– Mie nu-mi este dat a judeca. Fiecare face cum crede, dar un lucru e clar – esența vieții noastre e iubirea. Să lăsăm să curgă în noi iubirea lui Dumnezeu! .

Atunci ce coerență are BOR de există abordări atât de diferite în ce privește cursul iubirii ăsteia?

– Aici nici nu putem cenzura conștiințe, pentru că suntem milioane. Și acum Sfântul Sinod ne-a spus să transmitem mai departe cu programele acestea de donare de sânge. E un pas foarte mare la nivel național. Acum mulți preoți și ierarhi, la nivel național, sunt implicați. Acum, după un deficit de sânge, și după acțiune, nu am mai auzit de această penurie.

– Vă este frică de ziariști?

Aici v-aș răspunde printr-o mică introducere. De multe ori au venit la mine reporteri și erau tineri și, poate, prima dată în viața lor luau interviu unui ierarh, și vedeam o oarecare sfială. Și eu, văzând asta, le luam microfonul din mână și spuneam să ia ei loc și continuam interviul. Eu, în perioada liceului, m-am pregătit pentru regie de cinema. Cei ce lucrează cu imagine, cu sunet – suntem oarecum amestecați prin aceeași breaslă. Nu îmi este frică de ziariști dar aș dori să mă întâlnesc cu cei cu o înaltă ținută profesională și cu o deontologie pusă la punct pentru că sunt convins că presa, a patra putere în stat, este așa, adică o putere, ca element de binefacere în socetate, nu ca forță. Mă gândesc cum ar arăta societatea umană fără media. Mă rog lui Dumnezeu să nu mă întâlnesc cu jurnaliști care să distorsioneze adevărul – chiar de adevărul doare uneori, el vindecă.

– Ce relație ați avut cu ÎPSS Nicolae Corneanu?

– Pot să vă spun că, mai întâi, m-am întâlnit cu scrierile Înaltului, și cea care m-a mișcat în mod cu totul deosebit, deși pe vremea aceea eram doar student la Teologie la Sibiu, a fost o carte în care, împreună cu alt autor, au scris despre bisericile dărâmate după Dictatul de la Viena, din părțile Harghita și Covasna. Atunci am aflat prima dată despre lucrurile astea. Și când am ajuns aici și le-am văzut pe viu… A trebuit să le restaurez, să le refac. Să tai din ele copacii și să scot camioane de moloz din ele. Și-am dat seama câtă dreptate avea Înaltul Nicolae. Cartea a apărut înainte de 1989, numai Dumnezeu știe cum a scăpat de sub cenzură – a fost o descriere autentică.

– I-ați zis vreodată aceste lucruri, găsite acolo, întocmai ca în cartea lui?

– I-am povestit despre carte și i-am confirmat autenticitatea, pagină cu pagină. Apoi acum mai bine de 15 ani, eu am fost repartizat, după intrarea mea în Sinod, la comisia de relații externe a BOR, al cărei președinte era Înaltul Nicolae. La toate sinoadele, timp de mai bine de 15 ani, am lucrat în aceeași comisie, unde am putut să ne cunoaștem mai bine. Am putut să discutăm mai deschis. Acestea au fost repere din viața mea cu ierarhul Nicolae. Au fost relații absolut sinodale. Era mitropolitul Banatului, eu, proaspăt intrat în Sinod – am păstrat distanța și respectul cuvenite față de ierarhii mai în vârstă, am respectat rangul pe care l-a avut, și felul dânsului de a fi. Atmosfera era mai lejeră într-o comisie dar eram pe probleme oficiale, amiabile.

– Se întâmplă că azi este ziua dumneavoastră de naștere. Totuși, am putut avea acest dialog. Aș vrea să vă întreb cum vă petreceți de regulă zilele de naștere și dacă, undeva, într-un colț de suflet, pe lângă rugăciuni lăsați să existe și doruințe, și cum arată ele.

Nu se sărbătorește cu mese copioase ci prin post

De așa-zisă „ziua mea”, în această zi, în ziua mea de naștere, să știți că eu o dedic memoriei părinților mei. Eu fac o rugăciune pentru părinții mei. Pentru că evenimentul acela al nașterii mele se datorează bunilor mei părinți. Și așa am simțit întotdeauna: să fac o rugă pentru părinții mei, ce au trecut la cele veșnice, și mai puțin să pun accentul pe mine, mulțumind lui Dumnezeu pentru cele ce mi le-a dat în viața aceasta. De a venit cineva cu o floare, o carte, de a sunat cineva la telefon, nu am închis telefonul sau nu am închis ușa casei mele. Fiecăruia i-am răspuns pentru respectul pe care mi l-a arătat. La mănăstire nu se sărbătorește ziua unui călugăr. Am rămas a-L lăuda pe Dumnezeu iar pe noi mai puțin. Am fost alături anul acesta, cu 25 de credincioși, la o frumoasă mănăstire ce are o biserică de lemn de la 1658, și am zidit acolo o zis de zid, după 300 de ani. Au sunat oameni, au venit cu o floare sau o carte, dar mereu am fost între credincioși, în șantier. Am fost la decofrat, apoi am ținut o slujbă de mulțumire, după un tur de forță, că nimeni nu s-a zgâriat măcar la un deget. Așa am crezut că e mai plăcut lui Dumnezeu și cred că și multor oameni le plac sinceritatea, modestia și trăirea personală. Nu agreez mese copioase în asemenea zile ci-mi aduc aminte că mama mea, totdeauna când erau zile închinate Sfântului Ioan, îmi spunea: „Dragul mamei, tu să postești, că așa se cinstește sfântul” – nu mă cinstesc pe mine ci pe El, cum a trăit El în pustiul Iudeii.

– Dorințe?

– Dorința oricărui pământean, cred, e să ajungă la sfârșitul vieții la poarta Raiului și să se bucure în clipa aceea care de întâlnirea cu un înger ce să-i deschidă poarta să se întâlnească cu Dumnezeu, cu îngerii și cu toți strămoșii lui din neam în neam.

Nu aveam idee că voi găsi în dumneavoastră interlocutorul pe care l-am găsit. Așadar, pe lângă aceste întrebări aș vrea să adaug una, ce se leagă mult de studiile și de scrierile mele din ultimii ani. Am vorbit, acum, cu dumneavoastră și despre cultură, despre românism. Ortodocșii spun, mulți, despre greco-catolici, cei care au trecut la scrierea latină și au adus lumină din occident, că sunt „trădătorii de la 1700”. Relațiile mitropolitului Corneanu cu greco-catolicii se cunosc, și cele vrute și cele nevrute – să spun așa. Se va schimba acest climat cu ei, de veți veni în Banat?

Față de Biserica Greco-Catolică, fiind născut în acele părți…

– Petrani, Bihor, loc unde biserica greco-catolică nu a fost retrocedată, existând un proces, și despăgubiri, și multe altele – dar situația a intrat cumva în matcă.

– Am trăit în acest mediu transilvan, consider că aceste două biserici ar trebui să reprezinte cele două strane ale bisericii noastre din Transilvania, și să lăsăm aspecte de dezbinare venite nu de la ortodocși ci știm noi de unde – acum e momentul unei împreună-lucrări în domeniul social. De la noi, societatea așteaptă lumină, fapte, cuvânt bun – în o lume ce are nevoie de repere și înțelepciunea pe care o are biserica creștină.

*

Banatul are nevoie de comunicare, are nevoie de un om luminat și care să țină regiunea noastră la rangul de spațiu ce stabilește el tendințele. Aici e patria ecumenismului, a multietnicității. Aici, dincolo de datul cu capul de podeaua bisericii, creștinul rupe un bănuț de la el pentru cel nevoiaș, o lingură de supă și un cuvânt bun pe care le dă, prin intermediul Bisericii. Aici l-am avut pe părintele Nicolae Corneanu, ce ne-a netezit asperitățile sufletelor și minților, și nu vrem ca povestea să se schimbe după plecarea sa. Și nu e vorba numai despre ortodocși – oricine va veni ca mitropolit, va influența viața a tot și toate din Banat, și etnic și confesional.

Nu mă așteptam ca ÎPSS Ioan Selejan să reușească să mă facă să mă cutremur, prin răspunsurile sale, mărturisesc. Nu credeam să existe șansa ca cele sădite în sufletele noastre atât de adânc de mitropolitul Corneanu să poată avea un păstrător, pe mai departe. Dar am început să sper. E aproape „prea bun ca să fie adevărat” ce se vede din cuvintele celui ce, ascuns în munți, și-a zidit o filosofie de viață atât de aparte decât a celorlalți engolpionați din BOR. Și totuși, de ar fi cu vot – acolo, lângă lemnul de pe pieptul lui, aș pune ștampila. Așadar, bănățeni, dincolo de Sinod. NOI pe cine alegem?

Ramona Băluțescu